marți, 10 aprilie 2012

Si trenul merge mai departe... în versuri...

Dacă acum câteva zile, vă înfăţişam "tabloul" unei revederi între feroviarul "provincial" şi colegii săi din Capitală, închei micul nostru periplu prin lirica drumului de fier, cu imaginea pitorească a întâlnirii dintre un batrân cantonier, tânăra sa fiică şi flăcăul "maşinist", ce, din goana trenului, i-a furat copilei inima...
LA UN CANTON
Sub un plop, într'o dumbravă, unde linia se'ndoae,
Bântuit de roi de frunze, de miresme şi de ploae,
Stă de-un sfert de veac cantonul stăpânit de moşu Trică
Care-avea cinci stupi, o fată, şi-altceva... n'avea nimică.

Vara, iarba biruită de năvala de ţintaur
Se umplea de svonul molcom al albinelor de aur, 
Cumpăna dela fântână se 'nălţa spre cer mirată
Ascultând de sus, cântarea unui glas duios de fată;
Iar o ţarcă oploşită în desiş de tufănică
Ingâna, râzând cu hohot, pe copila lui Moş Trică.

Toamna văduvia cuprinsul, - şi pe galbena otavă 
Se prindea în horă mare, toată frunza din dumbravă.
Moşul îşi găsia de lucru zile 'ntregi pe la ştiubee,
("Căci e treabă grea, - cu cântec, - nu-i un fleac pentr'o femee");
Iar copila întristată, aşteptând să vie gerul
Petrecea din ochi cocorii, ce punctau cu negru cerul.

Când se repezia din larguri, şuerând năvalnic vântul, 
Moşul, aşezat la vatră, îşi perdea de tot cuvântul;
Asculta cum urlă lupii şi visa la vremuri bune
Pâcâind uşor din pipă şi privind la un tăciune,
Pecând fata, gânditoare, rezemată de fereastră
Aştepta să vie vara înflorită şi albastră...
Şi privind la fulguirea prinsă în vârtejuri dese,
Suferia de doruri multe, nesfârşite, ne'nţelese.

Cam aşa crescu Anica lui Moş Trică, cantonierul, 
Douăzeci de ani dearândul, - când cu iarba, când cu gerul, 
Adunând în minte gânduri, şi în suflet doruri multe,
Dar acolo, în dumbravă, cine oare să le-asculte?
........................................................................................
 Că tot vine-un tren de lucru, pân'devale la potică
A ştiut-o şi copila şi-a ştiut-o şi Moş Trică,
El: chemat şi pus la lucru de-un picher ursuz, tiranic,
Ea: (de unde până unde?) să vorbiască c'un mecanic...
Nalt şi drept, - un brad, flăcăul, şi c'un puf de mustăcioară
Ce fripsese, cum se vede, multe inimi de fecioară,
Şi frumos, - deprins cu vorba, multe suflete să fure,
Ce i-a fost, să zăpăciască, o copilă de pădure?
Când ai grai şoptit ce spune, dulce, vrute şi nevrute,
Poţi să 'nveţi şi pe-o bunică să coprindă, să sărute...
Cât stătea pe loc maşina, la potică-un ceas ori două, 
El pornia prin ierburi dese scuturându-le de rouă,
Şi se întâlnia sub umbra plopului din bătătură
Cu Anica lui Moş Trică, ochi în ochi, şi gură 'n gură...
Şi'ntr'o zi i-a prins batrânul, înlemnit de-aşa trăsnae
Şi-a mâncat atunci Anica, o amarnică bătae...
Trenul a trecut, cum trece o scântee ce se stânge;
Sunt trei luni decând Anica n'a cântat, ci numai plânge
Şi-a vorbit cu flori de nalbă şi cu flori de gălbioară
Despre un flăcău ca bradul, cum nu este altu'n ţară.
Nalba a şoptit povestea, la ţintaur şi cucută
Care-a plâns un strop de rouă, - şi albastră, tristă, mută
Şi-a plecat în jos privirea înspre galbena otavă
Şi de-atunci, povestea fetei, umple tainica dumbravă;
Iar Moş Trică se'nvârteşte, necăjit printre ştiubee,
Bombănind anume vorbe, despre mintea de femee.
Ştie el, c'aşa sub sară, trece-acceleratul 9
Şi cum merge 'ncet în rampă, fata schimb'o vorbă, două,
C'un flăcău de pe maşină,... şi apoi se'nseninează
Şi se joacă prin dumbravă, sprintenă ca o sfârlează.
Hei!... Să pue el adică, mâna, colo, pe-o prăjină
Şi să tragă şi'n Anica, şi în cel de pe maşină,
Nu le-ar trece oare pofta de sburdat şi de crailicuri?
Numai... de! chiar el, odată, se ţinuse de nimicuri...!
.........................................................................................
Povestia odată nalba către floarea de cucută
Că'ntr'o seară rămăsese Moşu' Trică stană mută,
Când văzu trecând la curbă o maşină izolată
Şi pe dânsa, - pe mecanic cu nebuna lui de fată.
Şi că peste două zile, tot aşa pe o maşină
Ce-o mâna încet flăcăul, de abia mergea pe şină,
S'a suit şi Moşu Trică, cu bărbuţa lui căruntă
Şi-a pornit maşina'n goană, chiuind, ştii ca la nuntă.
Şi tot nalba povesteşte, cui doreşte să'nţeleagă
Că s'a'napoiat Moş Trică, - însă nu cu mintea 'ntreagă,
Ci zâmbind în barba-i sură, şi pocnind uşor din limbă,
Tot vorbeşte cu copacii, printre cari - ades se plimbă,
Despre-o nuntă cu vin dulce, bun ca mierea din ştiubee...
Şi că laudă, de-atuncia, straşnic, mintea de femee! 

 

sâmbătă, 7 aprilie 2012

Noi versuri feroviare

Tot din opera aceluiaşi autor, azi, vă împărtăşesc tabloul vesel al unei întâlniri între feroviarul dintr-o mică gară "provinicială" şi colegii săi din Capitală.
BĂEŢII
Şef de gară, şef de gară, impiegat sau cassier
Aruncat în fundul ţării, la răscruci de drum de fier...
Când te doare plictiseala pustiitelor câmpii,
Nu-ţi lungi spre Capitală ochii, plini de nostalgii.
Gărişoara ta crescută, lângă apa unui râu,
Ca un cocostârc în marea infinitului de grâu,
Ca o fată'ngenuncheată într-o lume de copaci,
Între ronduri de rozetă şi profuziuni de maci,
Gărişoara ta pierdută între pomi ce dau în pârg,
E o lume mult mai bună decât lumea de la târg.
Ai în ea, nu îmbulzeala străzii cu asfalt şi praf, 
Nici prostia conscrată'n film de cinematograf, 
Nici parfumuri oţelite de prin cârciumi şi bodegi,
Nici restaurant cu muzici şi beţii de nopţi întregi...
Ai în ea argintul lunii, ce te plouă'n nopţi târzii,
Ai parfumul crud de iarbă şi parfum de florării.
Filmul câmpului rulează, până'n noapte, - până'n zori,
Şi te-adoarme şi te scoală, cântăreţii sburători.
Uită-te în jur: cum se poate un asemenea decor
Să nu-ţi dea în orice clipă un profund şi sfânt fior?
Si cum poţi de-aci, din templul nesfârşitelor câmpii
Să-ţi lungeşti spre Capitală ochii plini de nostalgii?

Dacă'n mijlocul atâtor frumuseţi, rămas-ai orb,
Şi te roade dor de ducă, dor nepriceput şi morb, 
Eu îţi ştiu şi epopeea micilor excursiuni
Şi ţi-o spun pe şleau, aicea, fără frică, nici minciuni:

Cu o seară înainte, - domnul restauraor
Îţi aduce butoiaşul plin cu vin aromitor;
Un acar, 'ţi-aduce-o cuşcă cu vreo patru-cinci găini
Şi un sac cu ce se poate aduna de prin grădini.
Nu de alta, dar când astea nu te costă mai nimic,
Cum să pleci cu mâna goală şi să nu'ndulceşti un pic
"Şefii" din regională? Când e omul bun, domol, 
Poţi să te prezinţi la dânsul, sărăcuţ, cu sacul gol?
Pleci în zori; n'ai dat nici sacul, nici butoiul la bagaj;
(Ştii că la bagaj e vorba de un anumit uzaj!)
Ci pui sacul şi butoiul într'un colţ sub canapea,
Iară cuşca, mai aproape, - chiar pe canapea, colea.
Trece gară, după gară: noi privelişti şi noi zări...
Tu c'o mână sprijini cuşca şi cu ochii'n depărtări
Te gândeşti la bucuria celora de la oraş
Şi uitată'i gărişoara cu tăcutul său locaş.

Ai ajuns! Peronul geme, de "mărimi" mai mici, mai mari,
E regionala toată; toţi sunt şefi, şi toţi trenari.
Tu te'nchini şi scoţi căciula:
- "Vă salut, Domule Şef!"
Vezi tu cum le râde ochii? Ştiu ei că deseară'i chef!
Mâini se'ntind prietenoase, vorbe dulci, de formă, sbor:
- "Ce mai faci Niculăiţă? Singur, bre? Ce vânt? Ce dor?
Dar coniţa, copilaşul? Măi, ca la Ungheni budinci
N'am mâncat în altă parte! Hai cu mine la M5".
Intri. - Şi Cristache, - şeful, - cată'ntr'un dulap ceva
Şi'ntr'o clipă'l vezi cu sticla: - "Uite! Cointreau sadea!
Ce-ai mai vrea tu? Nişte mese? Scaune? Dulapuri? Gaz?
Nu pleci azi Niculăiţă, că nu are niciun haz...
Iaca şi Virgil... şi Paşa... iaca Iancu... Simion, 
Cheamă'ţi omule nevasta, uite, ici la telefon
Şi anunţ'o că vii mâine. Stai să te vedem puţin!
Ce-ai adus? Găini... şi mere.., nuci şi-un butoiaş cu vin!
Ţ... Ţ... Ţ... Niculăiţă! zău că-mi vine să te pup!
Hai cu noi, în târg de-acuma, haide, bre, că doar nu's lup!"

Patru ceasuri dimineaţa. Fumul transformat în nori
Tremură de glasul nostru şi de ţipăt de viori.
Masa udă, pare-acuma un cearşaf de năsălii,
Care poartă drept cadavre, golul sticlelor pustii;
Şi băeţii pupă dulce pe simpaticul Culai:
- "Când mai vii, bre, Niculăiţă? Nu mai vrei... hâc!... să mai stai...
Să te pup;... hâc!... dimineaţa,... totdeauna am su...ghiţ!...
Şi nu-i dau... hâc!... dau de capăt,... până nu beau un şpriţ...
Haide ici... la botul... mesei... încă... ultimul pa'ar!...
Plata!"
Şi Niculăiţă bagă mâna'n buzunar
Şi plăteşte... şi porneşte sprijinit de subţiori
De băeţi ce-l pupă dulce...

Trenu'l scutură în zori
Şi îl leagănă s'adoarmă, şi îl duce'ncetişor
Spre un câmp, spre-o gărişoară, spre o apă şi-un răzor!

Nu-i mai bine şef de gară, impiegat, sau cassier,
Asvârlit în fund de ţară, la răscruci de drum de fier,
Nu-i mai bine'n lumea voastră de pâraie şi copaci,
Între ronduri de rozetă, - şi profuziuni de maci?

luni, 2 aprilie 2012

Versuri din goana trenului...

În loc să prezint o altă gară Transilvană, am decis sa întrerup, temporar, periplul feroviar şi să abordez un subiect inedit, foarte puţin discutat..., însa deosebit de interesant, ce ar putea fi foarte sugestiv rezumat sub titlul: Lumea feroviară - tărâm de inspiraţie pentru arta română.

La prima vedere, această temă poate părea aproape imposibil de abordat, din cauza multitudinii de forme sub care o operă artistică poate exista.

Şi totuşi... lectura întâmplătoare al unui vechi periodic editat la Chişinău, la începutul anilor '20, m-a făcut să descopăr versurile unui poet, prozator, traducător şi umorist, aproape necunoscut astăzi: Constantin Ignătescu.

Din multitudinea de texte pe care acest autor le-a publicat în paginile Arhivei C.F.R. - "Revistă pentru cultura profesională a funcţionarilor C.F.R.", sub pseudonimul JAP, am selectat un veritabil poem feroviar, ce prezintă, în versuri pline de "savoare literară", lumea liniştită a unui mic sat şi iureşul stârnit de zvonul ivirii "carului de foc":
ÎNTÂIUL TREN

Când aud destăinuirea unor vremi de mai de mult,
Redevin din nou de-o şchioapă, - stau cuminte şi-o ascult.
Simt atunci că'n  mine, timpul, -  s-a 'nşelat şi a pierdut
Sfărmătura altor euri îngropate în trecut,
Sfărmătură care poartă ani-atâtora strămoşi, 
Ce, pe vremi, n'aveau nici trenuri, nici invenţii, nici galoşi...

Se zvonise'n vremea ceia, o istorie prin sat;
Baba Nastasia - moaşa - o adusese pe'nsărat
Dela curte, unde tocmai se născuse-un coconaş;
(Nu se'ncrede ea, Duduca, într'o moaşă din oraş).
Baba povesti povestea lui părintele Ion,
Care, scuturat de spaimă, sprijinindu-se'n baston
A pornit la Irimia, dascălul bătrân, beţiv,
Şi crucindu-se i-a spus-o, - iar la un aperitiv,
Irimia a umflat-o, dovedind-o pe tejghea,
Încât însuşi domnu' Herşcu rămăsese... cam aşa!

Se zicea că stăpânirea hotărâse în divan
Că, - cu carul şi cu boii, c'o şosea şi cu un han, 
Ţara stă pe loc, - nu merge, cum ar merge alte ţări
Care au maşini cu aburi, - drum de fier, - maşinişti, - gări...
Şi-a trimis divanul crainici, cu scrisori prin străinătăţi
Să-i aducă o căruţă şi-un Neamţ şoltic cu mustăţi
Care să o poarte'n ţară fără cai şi fără boi,
Fără s'o împingă nimeni.
Ei! A fost un tărăboi
Încât bietul Irimie, de obidă s'a 'mbătat!
- "Cum să meargă, mă - căruţa, - singuric'aşa prin sat?"
"Ori atunci o trage Neamţul, - ori o'mpinge oarecum!"
- "Ba n'o trage, nici n'o'mpinge; merge singură pe drum!"
"Merge uite-aşa cu aburi; - are aburi, doar, vă spun!"
- "Dar ceaunul n'are aburi? şi-ai văzut mergând ceaun? !"

Irimie, Irimie! ori eşti beat, ori eşti netot,
Să te 'nşele-aşa o babă...! Ai îmbătrânit de tot!

Totuşi, peste-o săptămână, - Profiriţa lui Pogor
Ce păştea în zori cârlanii, într'un capăt de ogor,
Năvăli în sat cu vestea, că devale la răscruci,
Un tabon întreg de oameni, cu pietriş şi cu butuci,
Face drum de lemn de-alungul luncilor lui Stejărel,
Şi aşterne pe de-asupra două linii de oţel,
A'ntrebat ce'nseamnă asta, şi-un zdrahon cât un arin,
I-a răspuns c'acelea's şine, şi că drumu-i pentru trin!...

A pornit în grabă satul, cu ciomege şi cu furci;
De credeai că-i răzmeriţă, sau năvala e, de Turci,
Scuturau în aer coase, ori vreo bârnă de podeţ,
Iar femeile mai slabe, scuturau un făcăleţ.
- "Cum să umble ei prin ţarini cu asemenea drăcii?"
"Trin o fi căruţa ceia, - dar să-l poarte pe pustii!"
"Ducă-se la Nemţi acolo!"
- "Irimie! Nu lăsa!"
(Îi îmbărbăta şi Herşcu, tremurând de sub tejghea).

Dar la trin păziau jandarmii încruntaţi şi galonaţi,
Şi-au pornit răzvrătitorii, înspre case, ruşinaţi.

Trişti s'au dus pe capul popii, să citească el prin cărţi
Dacă blesteme de-acestea s'au văzut şi'n alte părţi.
Popa-şi prinse patrafirul, şi-o porni pe rugăciuni:
- "Doamne, - izbăveşte-ţi turma, - apăr'o de spurcăciuni;
Nu lăsa pre necuratul să ne umble pe ogor
Că-l văzu pre el tot satul, şi Profira lui Pogor;
De-ai lăsat pe lumea asta să ne poarte car cu boi,
Nu lăsa să vie Neamţul, miluiaşte-ne pre noi !"

Popa, porunci tot satul să postiasc'o lună'n şir,
Se se spovediască lumea, în genunchi, sub patrafir,
Să nu bea nici vin, nici ţuică, de la Herşcu, - drept canon,
Şi să deie leturghie - toţi, părintelui Ion.

Peste-o lună însă, popa şi moşul Irimie
Au primit cu călăraşul, vorbă din isprăvnicie,
Şi înspăimântaţi porniră cu căruţa înspre gară,
Unde-atunci sosise trenul cu boerii mari, din ţară!

Nu primise Milostivul, nici rugări şi nici canon!

I-au suit cam cu de-a sila pe-amândoi într'un vagon,
Preotul închise ochii; (bănuia el că-i sfârşitul!),
Şi făcând la cruci cu limba, se ruga la Prea-Măritul;
Pecând moşul Irimia, ce-şi udase o musteaţă
Ca să ia curaj, - la Herşcu, - încă dis de dimineaţă
S'a proptit voinic în botfori, - sprijinind vârtos fereasta
Ca să vadă el, cum merge drăcovenia aceasta.

Iar a doua, zi, la crâşmă, - beat, cu limba 'mpiedicată,
Povestea:
- "Nu merge Neamţul, bată-l Dumnezeu să-l bată!
Merge drumul pe sub tine, iară trinul stă pe loc!
Neamţul, - numai să ne mintă, se tot face că-i dă foc!
Se găsise, păcătosul, se ne'nşele el pe noi!
Drumu' merge măi băete!...
Herşcule! Mai ad'un ţoi!"