Versuri din goana trenului...

În loc să prezint o altă gară Transilvană, am decis sa întrerup, temporar, periplul feroviar şi să abordez un subiect inedit, foarte puţin discutat..., însa deosebit de interesant, ce ar putea fi foarte sugestiv rezumat sub titlul: Lumea feroviară - tărâm de inspiraţie pentru arta română.

La prima vedere, această temă poate părea aproape imposibil de abordat, din cauza multitudinii de forme sub care o operă artistică poate exista.

Şi totuşi... lectura întâmplătoare al unui vechi periodic editat la Chişinău, la începutul anilor '20, m-a făcut să descopăr versurile unui poet, prozator, traducător şi umorist, aproape necunoscut astăzi: Constantin Ignătescu.

Din multitudinea de texte pe care acest autor le-a publicat în paginile Arhivei C.F.R. - "Revistă pentru cultura profesională a funcţionarilor C.F.R.", sub pseudonimul JAP, am selectat un veritabil poem feroviar, ce prezintă, în versuri pline de "savoare literară", lumea liniştită a unui mic sat şi iureşul stârnit de zvonul ivirii "carului de foc":

ÎNTÂIUL TREN

Când aud destăinuirea unor vremi de mai de mult,

Redevin din nou de-o şchioapă, - stau cuminte şi-o ascult.

Simt atunci că'n  mine, timpul, -  s-a 'nşelat şi a pierdut

Sfărmătura altor euri îngropate în trecut,

Sfărmătură care poartă ani-atâtora strămoşi, 

Ce, pe vremi, n'aveau nici trenuri, nici invenţii, nici galoşi...

Se zvonise'n vremea ceia, o istorie prin sat;

Baba Nastasia - moaşa - o adusese pe'nsărat

Dela curte, unde tocmai se născuse-un coconaş;

(Nu se'ncrede ea, Duduca, într'o moaşă din oraş).

Baba povesti povestea lui părintele Ion,

Care, scuturat de spaimă, sprijinindu-se'n baston

A pornit la Irimia, dascălul bătrân, beţiv,

Şi crucindu-se i-a spus-o, - iar la un aperitiv,

Irimia a umflat-o, dovedind-o pe tejghea,

Încât însuşi domnu' Herşcu rămăsese... cam aşa!

Se zicea că stăpânirea hotărâse în divan

Că, - cu carul şi cu boii, c'o şosea şi cu un han, 

Ţara stă pe loc, - nu merge, cum ar merge alte ţări

Care au maşini cu aburi, - drum de fier, - maşinişti, - gări...

Şi-a trimis divanul crainici, cu scrisori prin străinătăţi

Să-i aducă o căruţă şi-un Neamţ şoltic cu mustăţi

Care să o poarte'n ţară fără cai şi fără boi,

Fără s'o împingă nimeni.

Ei! A fost un tărăboi

Încât bietul Irimie, de obidă s'a 'mbătat!

- "Cum să meargă, mă - căruţa, - singuric'aşa prin sat?"

"Ori atunci o trage Neamţul, - ori o'mpinge oarecum!"

- "Ba n'o trage, nici n'o'mpinge; merge singură pe drum!"

"Merge uite-aşa cu aburi; - are aburi, doar, vă spun!"

- "Dar ceaunul n'are aburi? şi-ai văzut mergând ceaun? !"

Irimie, Irimie! ori eşti beat, ori eşti netot,

Să te 'nşele-aşa o babă...! Ai îmbătrânit de tot!

Totuşi, peste-o săptămână, - Profiriţa lui Pogor

Ce păştea în zori cârlanii, într'un capăt de ogor,

Năvăli în sat cu vestea, că devale la răscruci,

Un tabon întreg de oameni, cu pietriş şi cu butuci,

Face drum de lemn de-alungul luncilor lui Stejărel,
Şi aşterne pe de-asupra două linii de oţel,
A'ntrebat ce'nseamnă asta, şi-un zdrahon cât un arin,
I-a răspuns c'acelea's şine, şi că drumu-i pentru trin!...

A pornit în grabă satul, cu ciomege şi cu furci;
De credeai că-i răzmeriţă, sau năvala e, de Turci,
Scuturau în aer coase, ori vreo bârnă de podeţ,
Iar femeile mai slabe, scuturau un făcăleţ.
- "Cum să umble ei prin ţarini cu asemenea drăcii?"
"Trin o fi căruţa ceia, - dar să-l poarte pe pustii!"
"Ducă-se la Nemţi acolo!"
- "Irimie! Nu lăsa!"
(Îi îmbărbăta şi Herşcu, tremurând de sub tejghea).

Dar la trin păziau jandarmii încruntaţi şi galonaţi,
Şi-au pornit răzvrătitorii, înspre case, ruşinaţi.

Trişti s'au dus pe capul popii, să citească el prin cărţi
Dacă blesteme de-acestea s'au văzut şi'n alte părţi.
Popa-şi prinse patrafirul, şi-o porni pe rugăciuni:
- "Doamne, - izbăveşte-ţi turma, - apăr'o de spurcăciuni;
Nu lăsa pre necuratul să ne umble pe ogor
Că-l văzu pre el tot satul, şi Profira lui Pogor;
De-ai lăsat pe lumea asta să ne poarte car cu boi,
Nu lăsa să vie Neamţul, miluiaşte-ne pre noi !"

Popa, porunci tot satul să postiasc'o lună'n şir,
Se se spovediască lumea, în genunchi, sub patrafir,
Să nu bea nici vin, nici ţuică, de la Herşcu, - drept canon,
Şi să deie leturghie - toţi, părintelui Ion.

Peste-o lună însă, popa şi moşul Irimie
Au primit cu călăraşul, vorbă din isprăvnicie,
Şi înspăimântaţi porniră cu căruţa înspre gară,
Unde-atunci sosise trenul cu boerii mari, din ţară!

Nu primise Milostivul, nici rugări şi nici canon!

I-au suit cam cu de-a sila pe-amândoi într'un vagon,
Preotul închise ochii; (bănuia el că-i sfârşitul!),
Şi făcând la cruci cu limba, se ruga la Prea-Măritul;
Pecând moşul Irimia, ce-şi udase o musteaţă
Ca să ia curaj, - la Herşcu, - încă dis de dimineaţă
S'a proptit voinic în botfori, - sprijinind vârtos fereasta
Ca să vadă el, cum merge drăcovenia aceasta.

Iar a doua, zi, la crâşmă, - beat, cu limba 'mpiedicată,
Povestea:
- "Nu merge Neamţul, bată-l Dumnezeu să-l bată!
Merge drumul pe sub tine, iară trinul stă pe loc!
Neamţul, - numai să ne mintă, se tot face că-i dă foc!
Se găsise, păcătosul, se ne'nşele el pe noi!
Drumu' merge măi băete!...
Herşcule! Mai ad'un ţoi!"