De-a lungul celor 7 decenii ce s-au scurs din acea
fatidică după-amiază de 1 August 1943 despre operaţiunea „Tidal
Wave” – bombardamentul la joasă altitudine lansat de flota
aeriană americană asupra rafinăriilor de la Ploieşti şi Câmpina
– s-au scris tomuri întregi şi au fost realizate nenumărate
filme documentare, astfel că, la prima vedere, un articol pe această
temă ar putea părea de prisos.
Dar – un cuvânt ce tinde să îşi facă tot mai des
loc în lucrările istorice – „Fortăreaţa Ploieşti” nu a
cuprins între zidurile sale imaginare doar centrele de prelucrare a
petrolului, ci şi unul dintre cele mai importante noduri feroviare
ale României, ce devenise o adevărată placă turnantă pentru
garniturile civile şi mai ales pentru trenurile militare încărcate
cu trupe, armament, combustibil, ori cu muniţie.
Paradoxal, în timp ce aproape toate operele scrise ori
vizuale ce au avut ca subiect acele clipe de foc au încercat să
ofere publicului o descriere cât mai detaliată a duelurilor
aeriene; a atacului avioanelor decolate tocmai de pe pământul
Libian, de pe aerodromurile situate în apropierea oraşului
Benghazi; a efectelor pe care ploaia de bombe le-a produs asupra
ţintelor sale industriale şi nu în ultimul rând a dramei umane ai
cărei protagonişti au fost piloţii (fie că s-au aflat în tabăra
apărătorilor germani şi români, sau în cea a atacatorilor
americani), militarii aflaţi la sol ori civilii ce căutau să scape
cu viaţă adăpostindu-se de urgia coborâtă din înaltul cerului,
peste pagubele şi jertfele înregistrate în acel veritabil
„furnicar” compus din linii şi staţii înţesate de oameni şi
vehicule s-a aşternut încet uitarea.
Şi totuşi... uneori, dintr-un joc neştiut al
hazardului, cercetătorului pornit să studieze documentele dintr-o
arhivă militară i se aşterne sub priviri o filă îngălbenită de
ani, ce se întâmplă să conţină tocmai un raport ce scoate la
lumină câteva date despre pagubele şi victimele pe care atacul
bombardierelor americane le-a produs în complexul feroviar Ploieşti.
Cel ce are norocul necesar pentru a putea lectura
succintele rânduri ale ineditului document va afla că la orele
13:08 ale acelei zile din vara anului 1943 vuietul strident al
sirenelor a anunţat apariţia la o altitudine de 100 – 150 de
metri deasupra Zonei Petrolifere a nu mai puţin de 162 de aeronave
B-24 Liberator, ce aproape imediat au început să-şi lanseze letala
încărcătură formată din proiectile grele de 225 şi 450 de
kilograme.
Şirul nesfârşit al bombelor a avariat uşor
monumentala clădire de călători din staţia Ploieşti Sud, a lovit
magazia de materiale şi atelierul de reparaţii ce se găseau în
interiorul depoului de locomotive şi a incendiat magazia de mărfuri
din staţia Ploieşti Triaj.
Nici trenurile întâlnite în drumul lor de formaţiile
de 8 – 12 avioane inamice n-au fost cruţate, astfel că una din
garniturile de cisterne ce se găseau în curs de triere a fost
lovită în plin, 3 locomotive ce se aflau în reparaţie au fost
avariate, iar un alt tren militar german compus din 10 vagoane
încărcate cu muniţie a fost făcut una cu pământul pe linia de
racordare dintre staţiile Ploieşti Sus şi Ploieşti Est.
Prăbuşirile imenselor „păsări de oţel”, lovite
mortal de focul armelor de toate calibrele ce fuseseră concentrate
pentru a asigura apărarea antiaeriană a rafinăriilor, au sporit
daunele înregistrate în acea după-amiază, două dintre aeronavele
inamice doborâte pe parcursul teribiei încleştări căzând peste
clădirile uzinei de impregnat traverse, ce s-au transformat aproape
instantaneu un morman de ruine fumegânde, în timp ce, pe linia
curentă dintre staţiile Ploieşti Sud şi Teleajen, un alt avion a
percutat vagoanele unui tren german încărcat cu muniţie, făcând
ca întreaga garnitură să devină o uriaşă minge de foc.
Adânc întipărit în memoria celor ce s-au numărat
printre protagoniştii săi a rămas şi duelul inegal cu „Omida”
– trenul militar german de pe ale cărui vagoane platformă
tunurile antiaeriene de toate calibrele au revărsat o adevărată
„pânză de foc” asupra celor 58 de bombardiere, din Grupurile 44
şi 98, ce au avut ghinionul sa-l întâlnească în drumul lor către
ţintele „Alb IV” (rafinăriile Astra Română şi Unirea Orion)
şi „Alb V” (rafinăria Columbia Aquila).
Şi pentru că adeseori o simplă statistică se poate
dovedi a fi încărcată de cinism, documentul ce a stat la baza scurtei rememorări a „Valului Nimicitor” ce s-a abătut
asupra Ploieştiului la 1 August 1943 se încheie cu
câteva rânduri ce redau, în cifre mai mult sau mai puţin exacte,
drama umană din acea tristă după-amiază de vară: 15 militari
morţi (3 germani şi 12 români) – un număr ce pare a fi aproape
incredibil de mic; 60 de civili ce au pierit sub „ploaia de bombe”;
218 răniţi (48 de militari şi 170 de civili) şi nu în ultimul
rând 110 prizonieri de război – supraviţuitori din echipajele
celor 35 de bombardiere doborâte de apărătorii Zonei Petrolifere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu